de Zanen, Statelor Unite
Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă vrei să-ți îndeplinești îndatoririle cum se cuvine și să mulțumești voia lui Dumnezeu, atunci trebuie să înveți mai întâi cum să lucrezi în armonie cu alții. Când te coordonezi cu frații și surorile tale, ar trebui să ții cont de următoarele chestiuni: Ce este armonia? Maniera în care le vorbesc este armonioasă? Gândurile mele conduc spre armonie cu ei? Felul în care eu fac lucrurile este în armonie cu ei? Ia în considerare cum să fii armonios. Câteodată, a fi armonios implică răbdare și toleranță, dar presupune, de asemenea, să-ți susții punctul de vedere și principiile; nu înseamnă să rezolvi diferențele făcând abstracție de principii, sau să încerci să fii «tipul de treabă», sau să rămâi fixat pe calea moderației. În special, nu înseamnă să încerci să intri în grațiile cuiva. Acestea sunt principiile. Odată ce ai înțeles aceste principii, vei acționa în conformitate cu voia lui Dumnezeu, fără ca măcar să-ți dai seama și vei trăi, totodată, realitatea adevărului; în acest fel, poți dobândi unitate cu frații și surorile tale. În interacțiunea lor cu ceilalți, când oamenii se bazează pe filozofii de viață, pe noțiunile, ideile, dorințele proprii, pe egoism și pe propriile capacități, daruri, specializări și istețime, atunci sunt întru totul incapabili să dobândească unitate în fața lui Dumnezeu. Nu se pot uni, deoarece trăiesc și fac lucruri din adâncul unei firi satanice corupte. Care este consecința finală a acestui lucru? Dumnezeu nu lucrează asupra lor. Când El nu lucrează asupra lor, iar ei continuă să se bazeze pe abilitățile lor slabe, pe înțelepciunea și specializările lor și pe infimele cunoștințe și aptitudini dobândite, le este foarte greu să fie folosiți la capacitate maximă în casa lui Dumnezeu și le este foarte greu să acționeze în conformitate cu voia Lui, întrucât dacă Dumnezeu nu lucrează asupra ta, nu poți înțelege niciodată principiile punerii în practică a adevărului sau a facerii lucrurilor; adică nu poți înțelege nicicând esența sau originea principiilor din spatele datoriei pe care o îndeplinești și nici nu poți ști cum să acționezi în conformitate cu voia lui Dumnezeu sau ce să faci pentru a-I aduce bucurie. De asemenea, nu poți ști cum să acționezi în acord cu principiile adevărului. Ești incapabil de a înțelege aceste lucruri esențiale; nici n-ai idee. Încercările tale nesigure de a-ți îndeplini datoria sunt sortite eșecului și, cu siguranță, vei fi disprețuit de Dumnezeu” („Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”).
Mi-aduc aminte că, în urmă cu trei ani, am făcut coregrafia unui dans pentru un spectacol. Cântecul era foarte impresionant, așa că mișcările și formațiile noastre trebuiau să aibă ceva vervă și pasiune. Aveam nevoie de mai mult de 10 dansatori. După ce dansatorii au fost aleși, am început repetițiile. La început, când am discutat despre cum ar trebui să fie mișcările, toți mi-au aprobat părerile și ideile și le-au acceptat. Am început să mă simt sigură pe mine și m-am gândit: „Se pare că sunt o coregrafă destul de talentată.” Și, uite așa, am crezut că orice părere îmi exprim este corectă și nu prea am ținut cont de opiniile fraților și surorilor mele. O dată, repetam mișcărilepe muzică. Toți aveau propriile idei, iar eu le-am spus pe ale mele. Credeam că, în punctul culminat al cântecului, ar trebui să intrăm într-o formație mare, omogenă, dar, după ce am vorbit, o altă soră a spus ce gândește. Ea a zis: „Având în vedere conținutul versurilor, trebuie să exprimăm năzuința pe care o au credincioșii pentru întoarcerea Domnului, deci eu cred că ar trebui să ne reunim într-o formație de rugăciune ca să putem exprima dorința lor sinceră ca Domnul să sosească.” Când a terminat de vorbit, m-am gândit: „Poftim? Chiar în punctul culminant al cântecului? În loc să ne mișcăm liber și să ne împrăștiem, să fim statici? Acesta e planul?” I-am respins imediat părerea. Am văzut că era rușinată, dar nu am ținut cont de asta. Am crezut că, dacă e ceva în neregulă, ar trebui să-mi spun părerea și să-mi asum responsabilitatea! În timpul prânzului, un frate mi-a atras atenția că nu ar trebui să resping alte păreri, ci să le explorez. Avea dreptate, dar, apoi, m-am gândit: „Pur și simplu nu cred că propunerea ei ar putea să funcționeze. În plus, ideea mea se bazează pe bunul simț, ar trebui să fie corectă. Vom ști dacă e corectă când toți o vor încerca.” Eram încă destul de încrezătoare. Spre surprinderea mea, când am pus-o în scenă, ideea mea s-a dovedit a fi neinteresantă, iar a ei transmitea perfect scopul nostru, cu toate că mișcările nu erau îndrăznețe sau ceva de genul acesta. Scena era foarte emoționantă și pe potriva muzicii. Propunerea ei a fost acceptată. M-am simțit un pic umilită. Mi s-a părut că sunt absurdă să desconsider pe altcineva pentru propria-mi idee. Pur și simplu mi s-a părut că am tratat greșit problema și că nu am reflectat asupra comportamentului meu.
Când dezbăteam idei, adeseori credeam că ale mele erau cele mai bune. Uneori, auzeam o idee cu care nu eram de acord și o respingeam pe loc. Câteodată, ceilalți alegeau idei diferite de ale mele, dar eu nu le acceptam. Îmi spuneam în sinea mea: „La ce oare vă gândiți? Ideea mea are energia pe care ne-o dorim. Nu aveți gusturi bune!” Așa că am continuat să le subliniez că propunerea mea era cea potrivită. Criticam propunerile alese de ceilalți și le găseam cusur: „Asta nu e bună.” „Aceea nu e bună.” În cele din urmă, frații și surorile au simțit că îi controlam și au încetat să-și mai exprime părerile. La discuții participau mai puțini oameni, iar la repetiții se progresa mai lent. Uneori, nu ajungeam nicăieri după ore în șir. Eram în impas. Când conducătorii noștri au aflat, ne-au convocat pe toți. Am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „În zilele noastre, mulți oameni nu acordă atenție lecțiilor care trebuie învățate în timp ce se coordonează cu ceilalți. Am descoperit că mulți dintre voi nu puteți învăța lecții în timp ce vă coordonați cu alții; majoritatea rămâne la propriile păreri. Când lucrezi în biserică, tu îți spui părerea și altcineva și-o spune pe-a sa, iar unul nu are nicio legătură cu celălalt; de fapt, voi nu cooperați deloc. Sunteți cu toții nespus de absorbiți de simpla comunicare a propriilor idei și de a vă ușura de «poverile» pe care le purtați înlăuntrul vostru, fără a căuta viața în cel mai mic mod. Se pare că faci doar superficial lucrarea, crezând mereu că ar trebui să-ți parcurgi propria cale, indiferent de ceea ce spune sau face altcineva; crezi că ar trebui să ai părtășie așa cum te îndrumă Duhul Sfânt, oricare ar fi circumstanțele altora. Nu sunteți capabili să descoperiți punctele forte ale altora și nici nu sunteți capabili să vă examinați. Modul în care acceptați lucrurile este cu adevărat deviant și eronat. Se poate spune că și acum mai dați dovadă de multă neprihănire de sine, ca și cum vechea voastră boală ar fi recidivat.” „Ori de câte ori întâmpinați ceva, ar trebui să aveți părtășie unul cu celălalt, astfel încât viața voastră să vă poată aduce beneficii. Ar trebui să luați o decizie numai după ce aveți părtășie. Asta înseamnă să fiți responsabili pentru biserică, nu neglijenți” („Cuvântul Se arată în trup”). Când am citit cuvintele lui Dumnezeu: „de a vă ușura de «poverile» pe care le purtați înlăuntrul vostru,” și „rămâi la propriile idei”, inima mea s-a mâhnit. Mereu am crezut că, exprimându-mi ideile și vorbind deschis când nu eram de acord cu un lucru, îmi făceam datoria. Cugetând la comportamentul meu în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, nu aveam dreptate. Cuvintele lui Dumnezeu spun că, atunci când lucrăm, ar trebui să căutăm împreună principiile adevărului, să ne compensăm neajunsurile învățând de la ceilalți și că doar atunci putem să ne îndeplinim datoria. Gândindu-mă la trecut, am văzut că îmi păsa doar de părerile mele și să demonstrez că aveam dreptate. Nu mă linișteam, nu ascultam și nici nu judecam potrivit principiilor. Respingeam părerile altora dacă mi se păreau greșite. Făcând asta, nu lucram în mod armonios. Și nici nu eram responsabilă față de datoria mea.
Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu fi neprihănit de sine; ia puterile altora ca să îți compensezi neajunsurile, privește cum trăiesc alții respectând cuvintele lui Dumnezeu și vezi dacă merită sau nu să le imiți viețile, acțiunile și vorbele. Dacă îi consideri pe alții mai neînsemnați decât tine, atunci ești neprihănit de sine, vanitos și de niciun folos nimănui” („Cuvântul Se arată în trup”). Am reflectat asupra comportamentului meu. Mi se părea că ideile mele erau mai bune și că aveam dreptate în privința tuturor lucrurilor. Când cineva venea cu o propunere, nu mă gândeam dacă rezultatul final avea să fie sau nu bun ori dacă exprima mai bine înțelesul cuvintelor lui Dumnezeu, ci pur și simplu o respingeam fără să mă gândesc de două ori. Ajungeam să mă cert cu ceilalți și să găsesc cusur în ideile lor. Abia atunci am văzut că nu purtam o povară, ci emanam o fire arogantă. Îmi făceam datoria cu o fire arogantă. Nu acceptam sfaturile celorlalți și nu mă gândeam la lucrarea casei lui Dumnezeu. Lucrul acesta îi făcea pe toți să se simtă controlați și suprimați. Coregrafia a stagnat, iar asta a întârziat filmările. Întrerupând lucrarea casei lui Dumnezeu, oare nu jucam eu rolul Satanei? Cu gândul acela, m-am simțit groaznic. Este adevărat că toată lumea gândește diferit și că opiniile tuturor sunt unice. Ar fi trebuit să le ascult ideile și să le explorez, ca să văd dacă veneau din îndrumarea Duhului Sfânt. Dacă ascultam sugestiile oamenilor, puteam să învăț din ele și să-mi compensez neajunsurile. În plus, o idee nu va fi niciodată perfectă în clipa în care o propune cineva. Dacă principiile și direcția sunt corecte, toți pot să contribuie și să îmbunătățească ideea. Însă găseam cusur ideilor altor oameni, iar asta nu însemna că eu cooperam cu ceilalți. Acum înțeleg mai bine. Nu-mi puteam susține opiniile prin aroganța mea. Trebuia să caut adevărul și să-l accept în timp ce-mi îndeplineam datoria. Trebuie să folosim ideea care e mărturie pentru Dumnezeu, indiferent cine a propus-o. Să ne lepădăm de noi înșine, în timp ce lucrăm să întărim propunerile celorlalți – numai atunci putem primi îndrumarea Duhului Sfânt. După aceea, am început să învăț cum să mă lepăd de mine însămi și cum să îi ascult pe ceilalți în timpul repetițiilor. Apoi, mi-am dat seama că, față de mine, alți oameni chibzuiau mai profund asupra lucrurilor și că ideile mele erau departe de a fi perfecte. Înainte, când alții își exprimau părerile, pretindeam că ascult, dar eram preocupată de propriile mele gânduri. Uneori, mă gândeam la o idee care-mi plăcea și, apoi, întrerupeam pe altcineva ca să țin un discurs lung și plictisitor. Eram atât de arogantă. Nu raționam. După aceea, am învățat cum să mă lepăd de mine. Ori de câte ori voiam să insist cu ideea mea și să resping altele, gândeam: „Este ideea mea cu siguranță potrivită? Pot să învăț ceva din propunerile lor?” Gândindu-mă la faptul că propunerile mele nu fuseseră întotdeauna potrivite, îmi respingeam firea și mă rugam la Dumnezeu. Mă lăsam la o parte și mă rugam la Dumnezeu pentru îndrumare. În timp, mi-am exprimat mai puțin părerile. I-am ascultat cu atenție pe ceilalți și m-am gândit mai mult la opiniile lor. Lucrând împreună, îmi compensasem neajunsurile. De asemenea, i-am ajutat să-și îmbunătățească ideile. Făcându-mi datoria în felul acesta, simțeam că toți aveam să fim în asentiment. Inima mea era împăcată și plină de bucurie. În acea perioadă, mai mulți de 10 dintre noi am pătruns în adevărul lucrului în armonie, iar coregrafia a avansat mai repede. Curând, am terminat coregrafia mișcărilor de dans.
Având coregrafia gata, am început să ne concentrăm pe repetiții. Ca să ne asigurăm că mișcările erau precise, le-am repetat pe toate, pe rând, de nenumărate ori, până le-am stăpânit și nu am mai greșit. Abia atunci am putut trece mai departe. Îmi aduc aminte că, la o repetiție, mi s-a părut că dansasem bine și că aș putea să trec mai departe. Dar instructoarea noastră i-a spus cuiva: „Hei, tu, ai greșit. Ia-o de la început.” Nedorind să accept situația, mă uitam la cine greșise, cu o expresie disprețuitoare și gândeam: „Am exersat mișcarea asta de atâtea ori. Cum de greșești? Nu ești destul de serioasă, ori ești doar leneșă?” Când vedeam un frate sau o soră care nu respecta ritmul, fie că rămânea în urmă cu mișcările sau o lua înainte, mă enervam: „Repetăm de luni întregi. Știm melodia și, până acum, ar fi trebuit să poți dansa! De ce strici totul? N-ai talent.” Unii nu știau să se poziționeze și nu stăteau unde trebuia. Instructoarea spunea: „Hei, tu de acolo! Iar nu ești unde trebuie.” Eu mă enervam și mai mult și gândeam: „Fii atent la ce te înconjoară. Nu este greu.” Deși știam că nu trebuie să îi desconsider pe ceilalți, nu mă puteam abține să nu-mi arăt enervarea pe chip ori de câte ori cineva greșea sau nu dansa bine.
Într-o zi, o soră mi-a zis: „În ultima vreme, m-am simțit foarte constrânsă de tine. De fiecare dată când greșesc sau nu dansez bine, pari mereu enervată sau disprețuitoare, ca și când ai fi foarte pricepută și mai bună decât toți ceilalți. Când te văd așa, mă simt foarte prost.” Când mi-a atras atenția în privința asta, m-am răstit la ea și i-am spus că greșește, dar, după aceea, m-am simțit foarte supărată. M-am tot gândit la spusele ei. Avea dreptate. Recent, arătasem cât eram de nervoasă la repetiții. Poate c-am tăcut, dar expresiile mele mi-au trădat firea arogantă și i-au stânjenit pe ceilalți. M-am întristat. Mi-am zis: „Cum de firea mea arogantă nu s-a schimbat?” După câteva zile, la o întrunire, toți au vorbit deschis despre problemele avute la repetiții. Un frate a spus că nu învățase niciodată acest stil de dans și că, deși voia să se descurce, trupul său îl împiedica. Când îi vedea pe ceilalți exersând din nou din cauza greșelii lui, se supăra și se învinuia. Unele surori au spus că nu aveau ureche muzicală și că, la începutul dansului, se gândeau la mișcări și nu puteau ține ritmul. Altele spuneau că dansaseră numai pe loc și că acum dansau pentru prima dată în formație, deci erau confuze. Când am auzit asta, m-am rușinat foarte mult. M-am gândit la privirile disprețuitoare aruncate celorlalți și m-am simțit și mai prost. Aceste probleme îi nelinișteau, iar ei își dădeau toată silința. Nu numai că nu le-am arătat înțelegere și nu i-am ajutat să depășească dificultățile, dar i-am tratat cu răceală și m-am enervat. I-am stânjenit și i-am întristat. Unde era umanitatea mea? Cum puteam să lucrez bine cu ei astfel?
Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă, în realitate, deții adevărul înăuntrul tău, calea pe care mergi va fi, în mod natural, calea cea dreaptă. Fără adevăr, este ușor să faci rău și o vei face în pofida felului tău de a fi. De exemplu, dacă ai avut aroganță și vanitate, n-ai putea să te abții să nu-L sfidezi pe Dumnezeu. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui pe tine însuți în mod constant și, în cele din urmă, să te așezi în locul lui Dumnezeu și să fii mărturie pentru tine. În final, ți-ai transforma propriile tale idei, propria ta gândire și propriile tale noțiuni în adevăruri pentru a fi divinizate. Vezi cât de mult rău este făcut de oameni sub autoritatea naturii lor arogante și vanitoase!” („Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am cunoscut natura arogantă. Controlată de aroganța mea, aveam o părere excelentă despre mine, de parcă aș fi fost mai bună decât toată lumea. Când ceilalți veneau cu propuneri, credeam că doar ideile mele erau potrivite. Mă agățam de propriile păreri, le respingeam pe ale altora și chiar ajungeam să mă cert cu ei. Lucrul acesta a încetinit progresul nostru și lucrarea casei lui Dumnezeu. Apoi, deși nu respingeam alte păreri, ori de câte ori vedeam pe cineva că greșea sau nu era perfect, tot nu mă puteam abține să nu-mi arăt enervarea, făcându-l să se simtă stânjenit. Eram atât de arogantă. Unde era umanitatea mea? Gândindu-mă că trăiam cu această natură arogantă, făcându-i pe ceilalți să se simtă constrânși și întrerupând lucrarea casei lui Dumnezeu, m-am simțit plină de remușcări. Atunci am știut că, dacă nu-mi rezolvam aroganța, aveam să fac rău și să nu pot lucra bine cu frații și surorile mele.
După aceea, în timpul repetițiilor, nu mai eram obsedată de defectele altora. Treptat, mi-am dat seama că aveam probleme cu propriile mișcări. Echilibrul și mișcările mele erau adeseori incorecte, iar eu trebuia să exersez mult. Nu eram grozavă. Nu înțelesesem adevărul și propria mea aroganță. Nu mă cunoșteam. Credeam că eram mai bună decât ceilalți. Eram nesăbuită! Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Credeți că cineva este perfect? Indiferent cât de puternici sunt oamenii sau cât de capabili și talentați, tot nu sunt perfecți. Oamenii trebuie să recunoască asta; este o realitate. Aceasta este, totodată, cea mai potrivită atitudine a oricui își analizează corect punctele tari și avantajele sau neajunsurile; aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii. Cu o asemenea rațiune, poți să-ți tratezi așa cum trebuie propriile puncte tari și slăbiciuni, la fel de bine ca pe ale altora, iar acest lucru te va abilita să lucrezi în armonie alături de ei. Dacă te înarmezi cu acest aspect al adevărului și-i poți pătrunde realitatea, atunci te poți înțelege armonios cu frații și surorile tale, pliindu-vă după punctele tari și slăbiciunile fiecăruia dintre voi. În acest fel, indiferent de datoria pe care o îndeplinești sau ce întreprinzi, vei deveni mereu din ce în ce mai bun și vei avea binecuvântarea lui Dumnezeu.” „În tot ceea ce faceți, trebuie să fiți într-un singur gând. Și cum puteți fi într-un singur gând? Practicați adevărul: numai atunci veți deveni puternici ca un mănunchide bețe” („Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). Atunci am înțeles că, dacă vrem să lucrăm bine cu alții, trebuie să-i tratăm corect pe oameni. Când vedem neajunsurile unei persoane, nu ar trebui să o desconsiderăm, ci ar trebui să o ajutăm. Astfel, vom avea îndrumarea și binecuvântarea lui Dumnezeu și vom obține rezultate. Am făcut-o pe grozava și i-am subapreciat pe ceilalți, dar, în realitate, nu aș fi reușit să realizez acest dans de una singură. A trebuit s-o facem împreună. Ca să ne atingem scopul și să-i ridicăm pe toți la același standard într-un timp scurt, ca mișcările noastre să fie sincronizate, trebuia să lucrăm împreună și să ne compensăm neajunsurile.
Am început să ne împărtășim experiențele între noi, cum ar fi lucrurile asupra cărora să ne concentrăm și ce probleme să evităm ca să avem succes. Când vedeam un om chinuindu-se, îi indicam problema și-l învățam cum trebuia să procedeze corect. Când eram în formație, ne gândeam unul la celălalt și nu ne îngrijoram doar în privința propriei poziții. Ne gândeam la noi ca la o parte dintr-un întreg. În cazul în care cineva greșea un pas, îmi adaptam poziția ca să-i corectez greșeala astfel încât să mențin unitatea formației. Încet, mișcările noastre au devenit mai armonioase, iar formațiile au arătat mai bine. Ziua filmării a sosit și, după ce am terminat, am urmărit videoclipul editat și am fost surprinși de cât de bun era. Nu ne-am fi descurcat niciodată atât de bine cu abilitățile noastre individuale de dans. Totul s-a datorat îndrumării lui Dumnezeu. Am reușit lucrând împreună și primind lucrarea Duhului Sfânt.
Când mă gândesc la timpul pe care ni l-am petrecut repetând dansul, mi-am dat seama că rânduirea și cuvântul lui Dumnezeu ne-au ajutat să pătrundem în adevărul lucrului bun în echipă. Pe măsură ce am practicat adevărul, am învățat să mă las la o parte și să-i tratez pe ceilalți cum se cuvine și am început să aflu mai multe despre aroganța mea. Am ajuns să înțeleg că, dacă nu lucrăm bine împreună, nu ne putem face datoria. Slavă lui Dumnezeu!