Yixin
Un sat rustic rămas în urmă, părinții mei epuizați de muncă, o viață marcată de dificultăți financiare… aceste amintiri mohorâte s-au imprimat în mintea mea tânără, ele au fost prima imagine a „sorții”. După ce am început să merg la școală, prima dată când mi-am auzit profesorul spunând „Îți controlezi soarta cu propriile mâini”, am păstrat aceste cuvinte ferm în minte. Credeam că, deși nu puteam schimba faptul că m-am născut în sărăcie, mi-aș putea schimba totuși propria soartă prin muncă asiduă. Prin urmare, mi-am folosit toate puterile pentru a mă lupta cu „soarta” mea și pentru a câștiga o bucățică de cer pe care s-o pot numi a mea.
O piedică în studiile mele
Ca în cazul multor generații formate din nenumărați elevi, determinarea mea de a învăța și de a intra la facultate a fost primul pas în a-mi schimba soarta. Pentru asta, am învățat din greu. Când eram în sala de clasă, ascultam cu atenție; când eram în afara ei, în timp ce alți elevi erau afară jucându-se, eu învățam în continuare, adesea cufundată în cărțile mele până târziu în noapte. Datorită studiului meu riguros, notele mele erau mereu printre cele mai bune. De fiecare dată când profesorii sau colegii mei mă priveau admirativ, îmi reîntăreau convingerea că „trebuie să mă bazez pe cele două mâini ale mele pentru a-mi face un loc în lume”. Dar căile lumii sunt imprevizibile. În vreme ce mă străduiam să ating aceste frumoase idealuri, tatăl meu s-a îmbolnăvit deodată. După ce a fost examinat, am aflat că avea ciroză și că deja avansase spre stadiul mediu. Tatălui meu i-au apărut umflături pe tot corpul din cauza bolii și nu doar că nu a mai putut să muncească, dar a și trebuit să cheltuie mulți bani pe consultații medicale. Pentru un timp, toată munca din gospodărie, precum și munca din fermă pe o suprafață de 3 acri, i-au revenit mamei mele, iar în același timp mama a contractat o boală ginecologică gravă. Într-o zi, tatăl meu mi-a spus cu chipul plin de suferință: „Fiica mea, acum întreaga noastră familie se bazează doar pe sprijinul mamei tale. Povara ei este foarte grea. Costă mult să trimiți patru copii la școală să învețe un an de zile. Chiar nu avem cum să vă trimitem pe toți la școală. Tu ești cea mai mare, așa că ar trebui să te gândești la frații și surorile tale. De ce nu te oprești din a merge la școală, astfel încât să le putem oferi această șansă fraților și surorilor tale?” După ce am ascultat cuvintele tatălui meu, am simțit o durere copleșitoare în inimă: am sperat întotdeauna să pot să studiez din greu și să devin o persoană remarcabilă, dar dacă aș fi acceptat dorința tatălui meu de a renunța la studii, atunci n-ar fi dispărut subit și complet toate perspectivele și speranțele mele?! Ochii îmi erau plini de lacrimi și am simțit o mare tristețe în inimă. Știam că tatăl meu s-a gândit mult înainte de a spune aceste cuvinte și, uitându-mă la mama mea bolnavă, n-am putut să mă îndur să las asupra ei o povară atât de grea. Confruntată cu situația financiară precară a familiei mele, nu am avut de ales și m-am conformat cu situația actuală, mi-am reprimat lacrimile și am acceptat dorința tatălui meu.
O scăpare la limită din calamitate
Fără a fi terminat ciclul inferior al liceului, eram tânără, dar plină de ambiție. Deși nu am putut să îmi termin studiile, mi-am pus rapid în gând să obțin un loc de muncă temporar pentru a face bani. Credeam că prin muncă asiduă voi putea cu siguranță să îmi schimb soarta. Nu după mult timp, la recomandarea unei rude, am mers la oraș pentru a lucra într-o fabrică de textile. Ca să obțin mai mulți bani, am lucrat cât am putut de mult. În timp ce alți oameni aveau grijă de două mașini, eu aveam grijă de patru, iar în timp ce alții luau pauze, eu continuam să muncesc. Șeful a văzut că sunt de încredere și capabilă și după cinci luni mi-a mărit salariul până a ajuns la nivelul unor muncitori care lucraseră de mult timp acolo. Toți colegii mei de muncă îmi aruncau priviri pline de invidie.
În acel an în care eram mândră de succesul meu și îmi doream să continuu să muncesc din greu, mama mi-a împărtășit Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Mama mi-a spus că Dumnezeu domnește peste tot și aranjează toate lucrurile și că soarta tuturor este gestionată în mâinile lui Dumnezeu, dar în mintea mea mândră și arogantă exista o singură credință conform căreia „Tu îți controlezi soarta cu propriile mâini” și, pur și simplu, nu am ascultat cuvintele mamei mele. În acest caz, în cadrul scurtei mele întâlniri cu mântuirea lui Dumnezeu, nu am primit Evanghelia împărtășită de mama mea, ci am continuat să mă zbat și să mă lupt în lume.
Am continuat așa timp de mai mulți ani, iar viața mea începuse să se stabilizeze. Nu doar că aveam ceva economii pentru mine însămi, dar puteam să dau frecvent ceva și familiei mele. Simțeam că, atât timp cât voi continua să lucrez din greu, atunci voi avea cu siguranță perspective luminoase și nelimitate. Fiind pierdută în curentul de urmărire a prosperității și a plăcerilor trupești, un accident de mașină neașteptat mi-a zdrobit planul meu de-o viață. Am zăcut inconștientă pe un pat de spital timp de trei zile și trei nopți și, după ce m-am trezit, nu puteam spune nimic. Eram exact ca o persoană mută. Abia după ce doctorul m-a lăsat să mă dau jos din pat și să mă mișc puțin mi-am dat seama că, din cauza gravității accidentării mele, nu îmi puteam mișca jumătatea stângă a corpului. În niciun caz nu puteam să accept această realitate, avem doar douăzeci de ani! Dacă de acum încolo aveam să fiu mereu paralizată în pat astfel, nu mi s-ar fi distrus splendida tinerețe? Viața mea frumoasă nici nu începuse încă și era posibil să se sfârșească deja? Eram mâhnită și aveam inima frântă, voiam să plâng, dar nu am vărsat lacrimi și nu știam cum să înfrunt viitorul… Atunci, mama a venit alături de mine ca să mă consoleze. Ea mi-a zis: „Fiica mea, faptul că Dumnezeu te protejează e motivul pentru care ai reușit să te trezești! Nu știi? Doctorul a spus că, chiar dacă ai reuși să te trezești, ai fi o legumă. De îndată ce am auzit asta, tatăl tău și cu mine ne-am simțit inimile înghețând. În ultimele zile, m-am rugat constant lui Dumnezeu, te-am pus în mâinile lui Dumnezeu, fiind dispusă să mă supun suveranității Lui. Mulțumesc lui Dumnezeu! Uită-te, acum te-ai trezit. Aceasta este îndurarea lui Dumnezeu pentru tine. A fost voia milostivă a lui Dumnezeu ca tu să ai acest accident de mașină! Deși am suferit o durere trupească, nu cumva fiind confruntați cu astfel de situații putem să ne întoarcem de la lume către Dumnezeu? Fiica mea, trebuie să începi imediat să crezi în Dumnezeu alături de mine!” Văzând-o pe mama înfrânându-și lacrimile în timp ce îmi împărtășea Evanghelia, inima mea s-a tulburat în sfârșit. Mama a spus că, în timp ce eram inconștientă, s-a rugat constant lui Dumnezeu. Indiferent dacă era posibil sau nu să mă trezesc, în orice caz, ea era dispusă să se supună orchestrării și aranjamentului lui Dumnezeu. Nu se aștepta de fapt să mă trezesc. Ascultând toate acestea, am simțit că Dumnezeu era într-adevăr mare! Deși refuzasem mântuirea Lui, El nu renunțase la mine. Când calamitatea s-a abătut asupra mea, protecția Lui m-a însoțit mereu. I-a fost milă de mine, m-a protejat și m-a salvat de la moarte. Mi-a fost imposibil să nu încep să simt recunoștință față de Dumnezeu. Datorită grijii și protecției lui Dumnezeu, trupul meu și-a revenit extrem de repede și am fost externată din spital cu o lună înainte de termenul stabilit inițial.